Cum decurge o rinoplastie și ce urmează după operație

Rinoplastia poate reduce o proeminență a dorsului nazal, poate rafina vârful nasului, poate îngusta baza nărilor și poate corecta o asimetrie vizibilă. Atunci când respirația este afectată de un sept deviat, corecția septului se face de obicei în aceeași intervenție.

Ceea ce nu poate face: nu schimbă grosimea pielii, iar pielea groasă limitează cât de mult se poate defini vârful nasului. Nu oprește procesul natural de îmbătrânire, care continuă să modifice forma nasului. Și nu oferă un rezultat identic pentru toți pacienții, pentru că vindecarea variază de la o persoană la alta.

Diferența constă în locul inciziei. La rinoplastia închisă, toate inciziile sunt făcute în interiorul nărilor, astfel încât nu rămâne o cicatrice vizibilă la exterior. La rinoplastia deschisă, chirurgul adaugă o incizie mică pe columelă, banda de piele dintre nări, și ridică pielea pentru a vedea direct structura.

Abordarea deschisă oferă vizibilitate mai bună și control mai precis, motiv pentru care este preferată în cazurile complexe și la operațiile de revizie. Abordarea închisă presupune, în general, o umflătură mai redusă la început. Alegerea depinde de anatomie și de ce anume trebuie modificat, nu de preferința pacientului.

Rinoplastia ultrasonică folosește un instrument piezoelectric care remodelează osul prin vibrații de înaltă frecvență. Instrumentul acționează asupra țesutului osos fără să taie țesuturile moi din jur, spre deosebire de instrumentele clasice de tip daltă și ciocan.

Avantajul practic este un control mai fin asupra osului și, de regulă, o traumă mai mică a țesuturilor din jur. Nu toate cazurile necesită această tehnică și nu toate clinicile o oferă, așa că merită întrebat direct.

1. Consultația și planificarea. Se examinează structura nasului și respirația, se discută ce este realizabil și se face de obicei o simulare foto.
2. Anestezia, generală în majoritatea cazurilor.
3. Accesul, prin incizii în interiorul nărilor sau, la abordarea deschisă, și pe columelă.
4. Remodelarea osului și a cartilajului. Dacă este nevoie de susținere suplimentară, se folosesc grefe de cartilaj, recoltate de obicei din sept.
5. Corecția septului, atunci când respirația este afectată.
6. Închiderea inciziilor și aplicarea unei atele externe, care susține structura în primele zile.

Umflătura scade în etape, nu dintr-o dată. Cea mai vizibilă parte dispare în primele săptămâni, după îndepărtarea atelei, iar în acel moment nasul arată deja considerabil mai bine decât imediat după operație.

Urmează însă o fază lungă și mult mai puțin vizibilă. O umflătură reziduală rămâne luni de zile, concentrată mai ales în vârful nasului, care este zona cea mai lentă la vindecare. La pacienții cu pielea groasă, această fază durează mai mult.

De aceea nu se recomandă evaluarea rezultatului în primele luni. Nasul pe care îl vedeți atunci nu este nasul final, iar deciziile luate în această perioadă se bazează pe o etapă intermediară.

Un nas care pare strâmb în perioada de recuperare este, de cele mai multe ori, un nas umflat asimetric. Umflătura nu scade uniform pe cele două părți, iar diferența se vede în oglindă chiar dacă structura este corectă.

Există și situații în care asimetria persistă după vindecarea completă. Cauzele pot fi o deviație de sept care nu a fost corectată integral, o vindecare inegală a țesutului cicatricial sau o asimetrie facială preexistentă, pe care pacientul nu o observase înainte de operație.

Diferența dintre cele două situații se stabilește doar după ce vindecarea s-a încheiat. Până atunci, o reintervenție nu se ia în discuție.

Rezultatul definitiv apare după ce ultima umflătură reziduală se retrage, iar acest lucru se întâmplă mult mai târziu decât se așteaptă majoritatea pacienților. Fotografiile făcute înainte de acest moment arată o etapă intermediară, nu rezultatul.

Acesta este și motivul pentru care fotografiile de tip înainte și după trebuie citite cu atenție. Întrebați la ce interval după operație a fost făcută fotografia, dacă lumina și unghiul sunt identice cu cele din fotografia inițială și dacă pacientul avea un tip de piele asemănător cu al dumneavoastră. O fotografie făcută devreme, într-o lumină favorabilă și dintr-un unghi ales, spune foarte puțin.

Rinoplastia secundară, numită și de revizie, corectează rezultatul unei operații anterioare. Este considerabil mai dificilă decât prima intervenție: țesutul cicatricial modifică planurile anatomice, iar cartilajul septal disponibil pentru grefe poate fi deja consumat, ceea ce impune recoltarea din ureche sau din coastă.

Din acest motiv se efectuează abia după vindecarea completă a primei operații și, de preferință, de către un chirurg cu experiență specifică în revizii. O reintervenție făcută prea devreme se aplică pe un nas care încă se schimbă.

• Persoanele la care creșterea structurii faciale nu s-a încheiat încă.
• Fumătorii activi. Fumatul afectează irigarea țesuturilor și vindecarea, iar majoritatea chirurgilor cer oprirea fumatului înainte și după operație.
• Persoanele cu tulburări de coagulare necontrolate sau cu boli cronice neechilibrate.
• Persoanele care așteaptă ca operația să rezolve o nemulțumire care nu ține de forma nasului.
• Persoanele care nu pot respecta perioada de recuperare și controalele ulterioare.

• Ce abordare propune chirurgul, deschisă sau închisă, și de ce anume în cazul dumneavoastră?
• Este necesară o grefă de cartilaj și de unde va fi recoltată?
• Respirația va fi evaluată separat de aspectul estetic?
• Cum arată planul de control postoperator dacă vă întoarceți în altă țară?
• Ce se întâmplă dacă rezultatul necesită o corecție și cine suportă costurile acesteia?

Dacă vreți să comparați clinici și chirurgi, pagina de rinoplastie prezintă opțiunile disponibile. Dacă problema principală este respirația, nu aspectul, informațiile despre septoplastie și deviația de sept sunt punctul de plecare potrivit.